Rad...si-am ras...prosteste,fara voia mea...
Pe banca ruginita,mancata de carii,din spatele casei observ reverberatii efemere asezandu-se treptat,cu sensibilitate.Ma asez si eu pe ea...Iau pamantul galben si umed in mana..a devenit o pagina rupta dintr-un ziar,fantoma absurda a unui obiect dintr-o sfera nemasurat de indepartata si de stranie.
Nu pot spune cat de banala si ridicola,si in acelasi timp trista psihic si zguduitoare,imi pare aceasta materializare din taramul spectral al oamenilor.
Ma obsedeaza,si printre socuri sporadice,intre somn si veghe,planuiesc o fuga neverosimila..ce va deveni treptat o arta..arta fugii mele in lume,ratacit si stingher.
Intr-o alta lume,o lume a rasului,cel ce ma face sa uit fractiuni de secunda de mine,sa ma indoiesc de sanatatea mea mintala,cel care faciliteaza aparitia lacrimilor..caci asa am facut mereu..dupa ce rad,vars in tacere cateva lacrimi ale dorului necuprins din imensitatea ce abunda solitara in sufletul meu,in care este vesnic noapte...si se aud latraturi fara caini,sunete cu parfum ranced,e totul un tunel intunecat cu aroma luminoasa,si creste in umezeala ca ploaia..ori ca plansul.
Findca sunt cel ce cade,si care,inspre adanc,atrage dupa sine toate lucrurile si puterile lumii.
Caci tocmai asta inseamna a fi om,sa poti cadea la infinit,pentru eternitate.Eu sunt acest om-insolit si macabru.Acesta si la fel de bine un altul,nu conteaza tipologia in care se incadreaza.In schimb sunt cel care vorbeste in caderea sa.
Si se autoanalizeaza constant,rasucind filele imbibate de durere,din inima sa-a mea-ce se ipostaziaza tocmai in abis.
Acum sunt iar in gol,dar am puterea suprema..caci ma rememorez,cu timiditate si constientizez stupefiat ca eu,cel ce eram candva,sunt acum mort...acest mort era nebun imi spun tot eu,prin glasul infundat al constiintei.
Las in urma banca ce scartaie...banca cea plina de clipe insuportabile,de experiente uitate,iar sunetul ei imi strapunge inima si mintea terorizandu-le constant,treptat..Strivesc pamantul galben si umed in picioare,se framanta si observ straniu ca am cazut din nou.Fac asta din ce in ce mai des in ultima perioada,dar ma ridiic,fiindca constientizez.De aceasta data nu mai pot,e totul diferit.Noi,oamenii suntem entitati diferite surprinse vesnic atat de dulce amarui in valsul complex al vietii..Viata m-a uitat acum,nu-mi da sansa de a ma ridica,chiar daca stiu ca voi cadea din nou,treptat,si ma voi analiza din nou,si voi rade prosteste,caci rad si-am ras constant la inceput.Dar in loc de inceput este mereu un inceput.
Caci existenta mea este precum o toba aluziva,deteriorata pe alocuri.Un deget ii este de ajuns sa o faca sa bata,sa tremure.Din toate sunetele pe care le scoate,construieste o noua armonie edificatoare.Atunci totul se pune in miscare.Apare un sentiment si totul se ghideaza dupa pasii lui inegali,morbizi.
Caci nimic nu se va sterge vreodata,nici macar atunci cand o umbra va fi placerea,cand anii vor ingheta sangele in vin,cand voi deveni o simpla pata pierduta in necunosc,caci sunt si voi fi mereu ceea ce nu sunt.Iar cand voi vedea ca somnul meu zilnic,somnul caderii,s-a perpetuat constant,din pata pierduta nu se va decanta nimic concret,solid..doar incertitudini,vise spulberate,himere triste refulate in esecuri,obsesii,dezamagiri,regrete...insuficiente regrete...pentru ca voi fi mort..iar mortii nu simt nimic,nici macar regrete...
Pasesc pe scarile unsuroase ce abunda si ele la randul lor in incertitudini,in intrebari fara o logica palpabila..caci am nevoie de o explicatie puternica,pentru a-mi aduce aminte de mine asa cum nu mai sunt.
Intru in aceeasi incapere in care de fiecare data,am vorbit.Este de fapt singurul lucru care ma mai poate salva.E ciudat sa atarni mereu de un fir de ata,sa fii constrans de un joc absurd de zaruri care te intoarce pe fiecare parte luand din tine orice urma de speranta,de traire frivola,de amintiri ratacite pe campiile sufletului,inaltandu-te pe un piedestal de pe care poti cobora doar in momentele de luciditate trancedentala..Jocul acesta de zaruri este crud,nemilos si are un ideal pe care mi l-am insusit,cel ce este una cu pierderea dobandeste ceea ce a pierdut.
M-am pierdut pe mine,dar sunt aceeasi pierdere.Ma asez in fata oglinzii si incep sa rad.Stiam inca de mic,din momentele in care tata,cel ce m-a initiat in arta numerelor existentiale,ca rasul este unicul care poate face constiinta sa intre in grotele memoriei,care te poate impinge spre liman,spre locul in care salvarea consta tocmai in amintiri.
Oglinda straluceste,iar razele ei imi sunt de fapt perspectivele trairii mele anterioare,sunt toate lacrimile parfumate pe care le varsam dupa o partida incinsa de ras,sunt toate momentele pe care demonul conservarii interioare refuza sa mi le aduca in fata fara a mai cauta,fara a porni in acel drum initiatic spre vindecarea acestei amnezii voluntare.Paradoxal,de altfel,caci vreau sa rememorez,sa scot la lumina amanuntele ascunse si confuze si sa ma deconectez prin terapia rasului din cimitirul sufletului meu,sa ma ridic de pe lespedea rece,pe care oasele se rasfirau triste,cu fiecare negare.Muream lent,devenind o simpla si pura iluzie..fara regrete.
Ma uitam in jurul meu maiestos si solemn si observam ca moartea se instalase deja,asistam neputincios si voit,la propria-mi trecere in nefiinta.Cazusem si in caderea mea nu am ras,am degenerat mersul firesc al lucrurilor si dand din cap,inainte inapoi...inainte inapoi...am vazut cum moartea trece prin camera mea ca o matura,si linge sobru tarana,umeda si galbena cautandu-ma pe mine..dar moartea e ca si mine,sunt moarte.caci ea e chiar in matura,in limba mortii cautand mortii,in acul vesnic cautand firul pentru a patrunde in vinele reci ale fiecarei inimi aflate pe lavita..moartea e in saltea,in pernele cernute,in patul ce se ridica spre taramul ei,sa pluteasca spre portul in care ea il asteapta imbracata in amiral,sau in preot pentru a-i da vindecarea si tanguirea.
Dar sufla deodata un sunet intunecat care rasfireaza razele aurii ale oglinzii si umfla cearceafurile,si brusc ma trezesc in cealalta parte a oglinzii.
Jocul m-a corupt,dar in acelasi timp m-a adus in pragul constiintei.Trebuie sa urc poteca pana in momentul in care pot spune ca eu mortul nebun,sunt de fapt cel ce sunt,sa-mi aduc aminte de cum eram si cum m-am schimbat.
Viata este poate farama intregului mediu inconjuratoar care se poate uita pe sine,e de ajuns sa-ti doresti,dorinta este de fapt modelul dupa care ne ghidam pasii.Stiu si cred cu certitudine ca orice lucru e facut pentru a ucide ceva,orice,in sens bun cat si negativ,trebuind doar sa ai vointa mortii.
Ma indreptam prin oglinda catre grotele memoriei mele,fiind extrem de lucid,dar in acelasi timp mort,nebun.Cuvinte si imagini se scurg in jurul meu.Oare ele ma pot readuce in cealalta parte a oglinzii,in vesnicul inceput,in caderea continua,din care ma ridic?Imi pot reda inapoi toate regretele,chiar daca sunt insuficiente pentru ca oricum nu le simt..dar le am macar.
Momente de amintire se topesc pe langa mine.Vreauu sa le prind si sa le sucesc gatul.O fac...Lumina slaba,adorm..
Spaima..Eram intr-o noapte cu amicul meu de suflet la o tigara pe balconul casei mele verzi..Usa trancanea..Cainii urlau inabusiti de vantul ce spargea fiecare prag al perceptiei noastre..Stateam amandoi si ne intrebam care este oare cea mai mare spaima?Sa presimti intreaga viata in spatele tau o hiena?Sa ai parte oare de unica si eterna noapte a sufletului tau..?Deloc..Cea mai mare spaima am trait-o atunci...!Frigul me inghetase degetele pe tigara,fumul acesteia era din ce in ce mai palid,si amicul meu intra in casa.Dar am vazut in acea clipa in fata ferestrei o silueta,un batran neras.Ma atinge.Baiguie neasteptat niste vorbe dulci.Ma face sa tremur complet.Se uita in ochii mei....DURERE,SPAIMA..Dimineata dispare,in neant,iar eu intru in casa dupa ce mainile imi erau deja vineti.Si adorm.Lumina lunii cade in josul patului-pare o piatra mare,alba si neteda.Cand luna plina,sfrijindu-se,se stinge incet,sfios in partea dreapta,fara de pacat-ca un insolit chip lunecand usor spre batranete,cand jumatate de obraz,strivit de aburi reci,slabit si tras,masliniu,se vestejeste mai intai-la ceasul acela al noptii ma cuprinde,tulbure,nelinistita si chinuitoare,prezenta mea din intuneric...In fiecare noapte...aceasta este spaima cea mai mare.Sa ai vesnic acelasi cosmar,sa nu mai iesi din el,ajungand ca in cele din urma,sa il iubesti..
Ma trezesc buimac.Si imi apareau imaginile in minte,mi-am amintit.Continuii sa alerg,chiar ascuns de mine fiind..Amintiri...
Claustrare si inchidere in sine..Uitarea propriei existente reprezinta poate cea mai trista amintire a mea..A fost momentul in care m-am pierdut,am cazut dar m-am ridicat peste un timp ajutat de iubire,deoarece orice iubire este iubire din nou.Tineam in mana un lucru ce azi era neinsufletit,dar ieri era atat de cald si plin de povata...Acum,in pat,cugetarile se contrariaza...E totul anost...Eu nu ma inteleg pe mine si nu inteleg nici spirala lumi...Murise o parte din mine,in momentul in care telefonul stupid a sunat si a dat detaliul morbid..a murit mama...
Amintirile reveneau treptat,imaginea ei,imaginea mea,ideiile si conceptiile despre lume...trebuia sa inving totul,sa trec peste si sa ajung sa indeplinesc toate dorintele mamei legate de acest moment al vietii...Firesc de altfel,pentru ca atat mama cat si eu stiam foarte bine ca viata are continuitate si dupa moarte,ca moarte vine ca o desavarsire a vietii incununand pe deplin toate clipele traite,cea din urma fiind cea mai draga...clipa mortii....Totusi un singur lucru ma framanta...:De ce asa...?De ce s-a creat acest sistem..?Nu intelegem,si nici nu speram sa aflu raspunsul acesta stupid vreodata,din pricina faptului ca,oricum intr-o anumita masura va fi la fel de hilar,obscur si abstract ca toate celelalte raspunsuri la framantarile mele interioare,care mi-au claustrat sufletul intr-o urma insensibila,glaciala...
Caci dormim in fiecare moment esential al vietii,uitand,treptat,sa o descoperim,trezindu-ne,mult prea tarziu,cand o umbra devine pentru noi speranta si placerea...cand viata noastra ramane fara noi...caci suntem ceea ce nu suntem...Si ne risipim,ne irosim firesc..in etape concise..daruind celor din jur tacerea noastra,dar nu pentru o clipa..de aceasta data pentru eternitate...Trupul neinsufletit al mamei ajunge la crematoriu...trosneste...si ma trezesc in mana cu o urna...cu un om...o viata,uitata peste un timp...urna e de lut,si omul e din lut...caci din pamant suntem facuti si in pamant vom merge...in lut...
Mi-am amintit acum si de asta si de momentul in care am reusit atat de straniu si maiestuos sa trec peste acest tragic moment,iubind..Dar oare de ce iubim...?Atat de straniu patrunde acest fior in noi incat in momentul tremurului nu apucam sa constientizam furnicaturile ci doar moleseala de dupa.
Pe de alta parte este minunat.In fine,probabil ca voi fi si atacat cu argumente palpabile cred,de cei care teoretizeaza si incadreaza iubirea in tipare hilare.Adevarat.Iubirea este un act voit.Iti doresti uneori sa iubesti,sau iti impui sa o faci,cu pasiune sau nu,din motive diverse,in schimb un lucru e cert,este cel mai incantator si inaltator sentiment,te ridica,plutesti...dar nu te scapa...chiar daca ai impresia...te tine tot pe brate...in schimb nu te strange si paseste impreuna cu tine prin neantul intunecat si scabros al vietii efemere...pana la capat..da..iubirea dainuie pana la capat.Iubirea este finalul,este moarte,dar moartea voita constient,cu tot trupul,cu tot sufletul..este picatura ce aduce oceanul pe mal..
Ploua..Eu nu mai vad..Dar simt.. cum cristalele ploii despica incet bulgarii negri ai pamantului..Si picura incet asupra scandurilor de brad care ma tin presat de-atata timp..Pe buzele uscate de ani se frange licarirea ploii..Si fuge dintr-un colt in altul,strigand:"Vreau sa TRAIESC!"Sau daca nu…DOAMNE!!!sa iubesc cu mintea,cu trupul cu sufletul...din tot sufletul.
Este picatura ce m-a adus inapoi in camera mea din oglinda..Am rememorat,am spart zarurile..Am cazut si m-am ridicat din nou,fiindca m-am rememorat.Mi-am analizat fiecare traire.Si spun:"A fi om inseamna sa poti cadea la infinit".Dar sa vorbesti in caderea ta,si sa imi amintesti de optimismul existentei tale aluzive.
Traiesc pentru a muri,sunt ceea ce nu sunt si cad din nou,in fiecare clipa.Sunt nebunul mort care era inainte de a muri acel eu care nu eram inainte de a exista.Si rad...cand spun asta...si-am ras si rad si voi mai rade...vesnic...prosteste,fara voia mea...
