Nimic nu sunt..

Nimic nu sunt,reverie in solitudine.
culoare morbida in acoduri minore
inchise in scene concave..incertitudine
sunt eu.calauza-mi esti tu prin vise sonore.

Nimic nu sunt, un strop de tina,
O inima neprihanita ce suspina.
Sunt floare de iluzie si gand topit....
In vise ne-mplinite si-n solitar zdrobit.

Sunt zambet efemer de soare,
Sunt roua grea de alinare
Sunt arta fugii evadata
Sunt temelia mortii neschimbata.

Nimic nu sunt, dar tu esti totul,
Si tu te-ai dat ca pret al meu,
Facand din pieptul meu chivotul,
Ce poarta-n el pe Dumnezeu.



Oameni....

Eroi prin pulbere de stele
penumbre ratacite in necunoscut
tristeti hilare...a timpului inele...
Obscure trestii se scalda in trecut.

Acestia suntem noi....enigme fiintiale
Retorice-ntrebari...emulsii de lumina
feerici visatori pe marginile sortii..
Topite genii primordiale...prin colturile mortii

In crunta mare-a vietii...

Iar prin iubire epatam
caci ne-naltam spre dorul necuprins
Si doua suflete ingemanam...
un legamant solemn,un legamant nestins...

Oameni suntem,noian de vise..
ciudate note ale onestitatii
valsuri complexe de dragoste-aprinse
trist consumam clipa identitatii....

imensitate.....eternitate.....



TU...si....EU

Dorinta cerului e zambetul neprihanit al soarelui,
care se topeste in traume de visare si iubire,
si impletindu-se cu susurul naturii,si speranta aerului,
formeaza dorinta mea in chip melodios de luminos,
dorinta primordiala in sufletul etern,
tu..si eu..in fericire..


Patimas doreste luna,stele-nchise,mii,pe cer,
pline de surasuri calde,si voioase-n amintire,
Iara stelele doresc sa se imprastie...Si sper...
Ca in dorinta lor,in praful lor multicolor,romantic cor,
sa fii si tu,divina stare,si prin abisuri...efemere visuri
doar tu...si eu..prin fericire.



Timpul desuet e bariera ironica in calea agonica...
si sufla prin zambetele morbid cadentate,
si apa murmura treptat intr-un decor mortuar...
doar vantul-ridica flamuri in suflete zimtate..cu nimic...
iar pic cu pic....se-aduna in reminisciente..
triste....viata ni s-a spulberat in fumurii prezente...
doar noi....electrice esente.....


Indiferent de mixtura,ori de labirint...suntem doar eu lucid...
uniti vesnic in orice imprejurare...e totul o descatusare...
a firii...a mintii...a sufletului maiestuos..ironic sau acid?
povestea e frumoasa mai mereu..solitara,tinde spre eliberare...
etern...raman doar doi..ce murmura un ultim legamant...
e totul vant....si-l canta toti in hore ce zboara...spre ideal..iubire
noi toti...doar eu..si tu..si ei...prin fericire....



Mi-e dor


Sufletul mi-e greu
Gandul mi-e departe,
Lacrimi plang mereu
Sperantele-mi desarte..


Ploua cu frunze
Rosii ca sangele
Iti stau pe buze
Zambind,cuvintele....

E toamna afara

E toamna in suflet

o briza amara

ne bantuie-n planset

Osmoze multicolore

Se realizeaza diform..
Printre frunze sonore

. Sentimente fosnesc..si adorm..



FUGA DE DRAGOSTE,FUGA DE VIATA

VIATA FARA DRAGOSTE ESTE CA POMUL FARA APA.MAI INTAI PARE CA NU I SE INTAMPLA NIMIC UNUI POM NEUDAT.APOI,FRUNZELE INCEP SA I SE OFILEASCA,SA SE ALBEASCA,SA IMBATRANEASCA.
CHIAR SI O BIATA RAMURA IMBATRANESTE FARA APA.ASA SI COPILUL,SI ADULTUL,SI BATRANUL.OFILIREA IN PLAN UMAN URMEAZA CAI CEVA MAI SUBTILE DECAT ACEEA A COPACULUI.NATURA IMBATRANESTE SI SE PIERDE PE SINE IN MOD LIMPEDE,IN ETAPE CLARE.OMUL INSA SE OFILESTE SUBTIL,FARA CA EL INSUSI SA-SI INTELEAGA OFILIREA.EL NU MOARE FARA DRAGOSTE,DAR NICI NU TRAIESTE.NU DISPARE IN NEANT SI NU SE IMPRASTIE CA CENUSA ,PRINTRE VANTURI,DAR NICI NU DA ROD.
DRAGOSTEA ESTE O APA BUNA PENTRU SUFLET SI,PENTRU CA SUFLETUL NU APARE CA LUNA PE CER ,NICI NU SE VEDE IN VARFUL DEALULUI,CA ORIZONTUL,NE VINE GREU SA OBSERVAM ETAPELE OFILIRII SAU PE CELE ALE INFLORIRII.
OMUL SE OFILESTE PRIN NEINTELEGEREA VIETII SALE SI INFLORESTE PRIN TRAIREA EI.UN OM FARA FLORI BANTUIE PE STRAZI LATURALNICE, IN SPERANTA CA MERGE PE ARTERELE PRINCIPALE.
CEEA CE TE TINE IN VIATA ATUNCI CAND SUFLETUL TAU ESTE CA O ROCA INGHETATA ESTE MULT MAI MULT SPERANTA IN DRAGOSTE,DECAT DRAGOSTEA INSASI.STERANTA SINGURA IZBUTESTE,INJCA,SA TINA LOC DE IZVOR PENTRU SUFLETUL UMAN AFLAT IN PARAGINA,SPERANTA TE AJUTA SA CREZI CA MAINE NU TE VA MAI DUREA CAPUL,SPATELE,CA VIATA,FAMILIA,ILUZIA,AMBITIA SI ORICE ALTCEVA SE CLATINA PE LANGA TINE , AU SANSE SA SE RECONSTRUIASCA.
PUTEREA LUMII SE PITESTE IN SPERANTA MAI MULT DECAT IN DRAGOSTE.SPERANTA TE DUCE CU MINTEA IN VIITOR,PE CAND DRAGOSTEA TE SOLICITA ACUM.EA TE VREA ACUM,AICI,CAT MAI REPEDE SI CAT MAI APROAPE.SETEA DE DRAGOSTE ESTE FIERBINTE,PE CAND SPERANTA IN DRAGOSTE AMANA MOMENTUL MANIFESTARII,AL ALERGARII,AL TINERII DE MANA,AL BUCURIEI.
PARE MAI USOR SA SPERI CA TE VEI BUCURA ,DECAT SA TE BUCURI SI MAI SIMPLU SA SPERI CA VA FI BUNA DRAGOSTEA,DECAT SA-I GUSTI ESENTA.
DE DRAGOSTE NE ESTE FRICA TOCMAI PENTRU CA NE CHEAMA ACUM SI PENTRU CA IN PREZENTUL EI PARE A SE PITI MEREU UN PERICOL.O ILUZIE. UN LABIRINT. OMUL SE TEME DE PIERDEREA PROPRIEI VIETI PRIN IUBIRE,FARA A STI CA PRIN EA,NUMAI PRIN EA VIATA IZBANDESTE.
FRICA DE DRAGOSTE ESTE O FRICA DE VIATA SI FRICA DE VIATA ESTE O FRICA DE MOARTE.CAT DE MAIESTOS SI DE LABIRINTIC SE PITESTE IN FIINTA UMANA OFILIREA SAU INFLORIREA! CE MASCA STRANIE SI-A GASIT OMUL PENTRU A REFUZA BUCURIA IUBIRII SI CE PUTERE A PUS NATURA IN DRAGOSTE,PENTRU A NE ATRAGE IN CAPCANA VIETII!
IN FRICA NOASTRA DE IUBIRE ESTE O MARE FRICA DE VIATA,DE TRAIRE.CA SI CUM NE-AM TEME CA TRAIND PREA INTENS PUTEM MURI.POATE DE ACEEA AM AJUNS SA RENUNTAM ATAT DE USOR LA IUBIRE.SA DAM IUBIREA PE CATEVA ACARETURI SI S-O ASCUNDEM SUB VRAFURI SI SUB TOMURI DE EXPLICATII STERILE ALE EGO-ULUI NOSTRU.
PUTEREA IUBIRII NE FACE SA NE UITAM SPRE CU OCHII INSPAIMANTATI, CA LA O COMETA VENITA SA ZDROBEASCA VIATA PE PAMANT.AM AJUNS SA IUBIM MASINILE SI CASELE MAI MULT DECAT UN OM,SA NI SE PARA CA IUBIM MINTEA SAU IMBRACAMINTEA,PICIOARELE SAU CORPUL CELUI IUBIT,SI ACEASTA PENTRU CA NE SPERIE SA RECUNOASTEM CA IUBIREA NU ARE NICI UN CRITERIU DE IDENTIFICARE A CELUI IUBIT.
NU IUBESTI PENTRU CA CINEVA ESTE MIC SAU MARE,BATRAN SAU TANAR ,FRUMOS SAU BOGAT.IUBESTI,PUR SI SIMPLU! N-ARE A FACE ASTA CU NIMIC DIN AFARA,CU NICI UN ACARET, CU NICI O IMAGINE, CU NICI UN FUNDAMENT.
FAPTUL CA IUBIM FARA FUNDAMENT SPERIE ATAT DE TARE INCAT OMUL FUGE.OMUL ARE NEVOIE DE APA,II ESTE SETE,SE OFILESTE FARA DRAGOSTE ,DAR EL CAUTA CEVA LOGIC AICI.CEVA PALPABIL,CONCRET.UN CONT IN BANCA,O EXPLICATIE CAT DE MICA.
SI DACA NU GASESTE NICI UNA,ISI PUNE PICIOARELE IN FUNCTIUNE SI O IA LA SANATOASA.PENTRU EL ESTE DE NEINTELES IUBIREA FARA LOGICA.SI,IN CAUTAREA UNEI EXPLICATII,TE OFILESTI,FIINDCA VIATA INSASI NU ARE NICI O EXPLICATIE....
ESTE,PUR SI SIMPLU.



Picuri de moarte cad...


Stele-n suflet, efemere
Cad.Si se agata de o rama.
Grea.Ma doare inima.Placere...
Imi provoaca.Si fug cu razele de spaima.

Ajung ca fundament de neimplinire,
ca piatra slefuita de durere,
Devin balsam,aroma de iubire,
Ce-ngheata trupul,imensitate de placere.


Iar mai apoi, devin un aspru fir de ceata,
care cu praf, si negura, se coase in pacate,
Si arde.Si stinge, focul cel de gheata,
Glacial devine sufletul.Si bate...

"Cioc-Cioc!!E cineva in minte?
Mai are bob de viata, de cristal?
De ce nu-ncearca sa m-alinte?"
Conchide dansul rece in final.


Si stele-nchise cad.Iar ceasul ticaie,
O rumba-n inimi,cu plans,si peste-o ora,
O sarba din Carpati. Iar ceasul ticaie.
Si dansul-joc de moarte, devine neagra hora.

Si moarte este-n stele,si joaca incolora,
Cu sunet de pieire ne inunda,
In rau transforma imaginea sonora,
Caci joc e viata, si joaca-i muribunda.



Eu...ratacind prin viata..
Ipostas necunoscut ma ademeneste,
Intr-o osmoza insonor de perfecta,
iara condoleantele se-nchina peste mine,
Prin alegorii,sinteze..de viata circumspecta
Viata..nu e nici lumina...nici umbra...dar ma ispiteste
Prin cadente de vis sa alerg.
Solitudine-i in al meu suflet,
In reveria stelelor zimtez timpul cu ironie si egoism.
Prin suferinte semi-violente imi duc existenta,
Parfum de culoare ce susura incolor,
Daruiesc tuturor...parfum concav,
Metamorfozat in slova ciudata si nota de subzistenta..
Apoi ma sting...caci sunt o efemera floare rosie ce se topeste
pe campul dragostei cu spini,
Si brodez...cu sangele complex din inima-mi fragila,prin fericire
Matase de visare si noapte,scaldata in iubire.
Am tot brodat matase ...cu perle..pana cand zorii..
zorii inocenti de moarte,au devenit obscura si glaciala linie a infinitului,
a gingaselor noastre doruri...Sadita apoi...intr-un mediu nocturn..
pe campiile singuratatii...
Iar vantul o spulbera...in pamant..
in apa..
in aer..
in noi..sau poate mai departe...
Sunt ceea ce nu sunt...
Sus,in camera goala cu praf,
Sta un om dormitand pe un pat.
Pat de vise,sperante in chip..
nu stiu..si adorm,si m-agit..
Mii de lacrimi se zdrobesc de obraz,
Panze de clipe uitate in stele,
Existente vechi,iubire,placere
Cu toate ma-inec..le preiau..revedere..
Vedere in ceata,cu zambet primesc de la ele,
Si patul se leagana,din nou se framanta,
Pe strunele dragostei zadarnic se-avanta...
Indecis...iarasi zbor,si luna imi canta
Un cantec de viata,impletit cu iubire,
Incert pe alocuri,deschis pe dindosuri,
Si-i totusi straina de mine,prin paralele
Anestezii cu soare,simbioze sincretice..
Alegorii colorate si-acute,
Se astern in pat,si in reverie,
Lacrimi insipid de placute..
Ating sfios infinitul parfumat cu luna,luminos...
E dureros...in decor funebru devin strain de mine,
Ma regasesc in monumente de marmura,
Atarnand de ratacire si sentimente ce curg in vine...
Si vinele fierb...se sting cu lacrimi glaciale de foc...
Caci e totul un joc...
In zambete solitare se spulbera idealul,
Infuzie de moarte creeaza el,si prin vant..
Din toate,efemere,ramane doar finalul..
Paradoxal constientizez ca sunt ceea ce nu sunt..

reflexii....

Sunt om...
Dintre ceasurile ce ticaie adanc ora vesnica a mortii sufletului meu,rasare un tremur.Si acesta fuge,precum o naluca,precum un zadarnic vant amestecat cu praf de roua si plumb.Si tremurul ma cuprinde.ADANC IN NOAPTE,un TREMUR ma desmiarda.Si ma invaluie lucid in a sa roba de spaima,scaldat in foc de lacrimi tresar,mi-e frica dar constient,imi zic:e straniu.
E straniu si ciudat,sa tii mana,legat cu sfoara si pecetluit,un lucru ce a fost candva al unui mort.Ai zice ca dintr-insul pornesc si duc spre un dincolo,taram intunecat(taram de vise inecate in numere existentiale ale vietii proprii,meleag spre moarte inchinat,spre incertitudini ale mintii ce se topesc in sufletul tau hain si inocent,egoist si onest),fire subtiri si nevazute,fragile ca o panza de paianjen.
Felul cum e rasucita sfoara,grija cu care este impaturita hartia albastra dedesubt:toate marturisesc,fara cuvinte,intentii si gesturi precise,rasuciri de existenta,retorice intrebari mustiind in necunoastere si mai presus,de toate incertitudine-cele ale unui om in viata care nu simte aripa propriei trairi,in schimb se zdrobeste de cea a mortii.
Om.Eterna iluzie..incerta himera..Om care,de aceea,aduna,randuieste si strange,impaturindu-le cu pecete de suflet si lacrima mistica "de nu sunt",intrebari,chinuri,remuscari incerte de cunoastere impartite in categorii efemere,scrisori scrise in insomnia cel urmarea vesnic,notite metafizice,cutiute pline cu ceva ce-a fost candva un lucru important si azi e mort,neinsufletit,imbibat cu amintiri triste si reci demult risipite in vanturile implinirii,:si totul,cu gandul nelamurit la un mostenitor,cineva din el,aproape indentic,tot el-eu insumi-,cineva care va afla despre sfarsitul lui cand lucrul,ratacit pe taramul intelepciunii,atatat de buruiana dorurilor-radacina stropita cu lacrimile mele,acelui cineva,tot el-tot eu..eu insumi..va fi ajuns deja in mainile sale,rememorandu-se astfel,din nou,in propriul sau ego.
Si acum tremurul fuge,caci am deschis cutia.Obrazul aspru se inmoie de un rau sarat de durere.
Tineam in mana,din nou,aceeasi existenta proprie,moarta demult,trimisa spre un negru si trist vis de moarte,dar care,iata a ajuns tot in mainile mele,care se inmoaie si tot corpul cu ele,si lesin.Si asa reintru in lupta cu nemuritorul meu chin:sunt ce sunt,dar nu sunt...Si in minte imi canta straniu piederea logica a luciditatii, un zadarnic cantec,o glaciala piesa ce imi ingheta rasuflarea implinirii si ma reintroduce pe campul bataliei.E ultima....Si notele se insiruiesc,si nebunia canta solemn,dar incet,maiestos...Si soaptele imi spun:nici ..nici..Nici..Nici...
Si lesinul fuge speriat si eu ma trezesc.Dar nu sunt ca altadata.
Incerc sa rememorez straniul tremur.Existentata pusa sub semnul necunoasterii mele,alungata de mult,de constientizarea valorii,s-a intors,Caci avea semn spre un mostenitor.
Atunci cand am indepartat-o am lasat intr-insa un descantec de ambitie,de bucurie nesperata,de satisfactie mereu prezenta sub forma de raze de succes.Descantecul e de fapt un paradox,caruia m-am daruit atunci,doar pentru a scapa,dar nu a meritat.Pe strunele durerii el era un sunet de amagire,dar o amagire inaltatoare:tu esti ceea ce esti,mereu vei fi asa,indiferent de lume de situatii si imprejurarii,descoperate pe tine insuti,alungate pe tine insuti,iar daca nu vei reusi sa te cunosti in esenta proprie,vei reveni la chinul tau etern:sunt ce sunt,dar nu sunt..Ce inseamna oare asta?
E joc de zaruri cu mii de fete si numere...E pragul nebuniei..e limita singuratatii...e granita disperarii..e ultima strigare...si tip din toata inima:sunt ce sunt,dar nu sunt...
Si ma chinuie..si ma mustra constiinta,caci ajunsesem cu pasi repezi,la concluzie.La divinul raspuns,dar o piedica m-a daramat si am cazut din nou in intrebare.
Acum ce sa fac?Poate e ultimul semn,e ultima piesa a raspunsului.
Nu-mi ramane decat sa ma culc si sa caut in vis componenta esentiala,trainica nu efemera,plina de esenta,care sa formeze magicul raspuns.Si asa,o geana adanca se zdrobeste de cealalta,un picur cald iese din abis lor,si se metamorfozeaza in vis,vis care ma inunda si ma inmoaie.Ma face o rama,si fiecare parte din mine e o fotografie cu miros incolor,si imagine insonora,si sunet inodor.Si toate aceste fotografii sunt tot eu si nu-mi dau seama.Sunt mii ,si se amesteca si fug,si ma sperie,e prea strain ,mi-e frica,fug..Ma prind ...ma doare..si adorm.Am adormit pe perna satula de framantarile mele.Si perna hilara,ma cuprinde in ea,ma strange,ma stoarce,si ma introduce in visul format,visul in care voi afla ultima piesa din raspunsul vietii mele.
Si ma trezesc in vis...Am ajuns pe muntele plesuv din inima mea.Incep sa plang de emotie.Era singurul loc in care nu intrasem,asta dupa ce se presupune ca aflasem numerele lui tata,dar nu le stiam.Dupa ce explorasem ghetarele si cunoscusem camera mintii si a sufletului.Si acum toate mi se insiruiau pe o panza de craniu uitata in lacrimi,pe o panza de aluzie suflata de irosire.Si panza se aseaza pe decorul funebru al intregii mele vietii,inconjurata de condoleante inchise in perle negre de piese necunoscute,piese care se sparg si formeaza chinul meu,chin fara raspuns..INCA.
Muntele acesta avea o suflare pe care am mai intalnit-o si in alte ipostaze.Era o suflare inseparabila de timp.Era amintirea.Si era rece,dar nu imi era frig caci o mai simtisem.
Eram trist.Asteptam sa gasesc aici ultima piesa a ingrozitorului meu raspuns,sa o pun cap la cap cu restul si sa ma dumiresc,Dar nu...aici totul era secatuit.Era anost.Nu-mi ramanea decat sa rememorez celelalte piese.
Si asa imi aminteam...Numerele pieselor din jocul cautarii mele..Numerele primordiale,de altfel,ale implinirii si impacarii cu sine,ale intelepciunii...Si numaram cu soapte reci ce formau in suflarea de amintire bule concave, ce se spargeau ,mai apoi,de zidul increderii si de zimtii de foc ai sansei..ai vietii reale...nu visate..nu cautate..Dar numaram..si numar...numar..unu..doi..
UNU... In alte experinte m-am rememorat de-alungul anilor si m-am pierdut incert cautand raspunsul.Cautand un simbol poate.Am gasit pe rand,dupa ce am primit sansa de a cauta,zambetele unor suflete carora le faci un bine.Prima piesa.
DOI...Vremea m-a secatuit de orice zambet propriu,caci eu cautam doar,nu simteam..si cautand mereu am gasit respectul si increderea pe care cei din jur ti-o daruiesc,si pe care tu trebuie sa o pretuiesti,caci asa dovedesti ca si tu ii respecti si doar asa te poti mandri ca esti Om..Prin ochii celorlalti.Piesa doi.
TREI...Intr-un sarcofag plin de magie am stat,si cosciugul meu trist s-a topit pe scena onestitatii si a valorii spirituale,si s-a revarsat,amestecandu-se cu scena,in piesa trei,piesa modestiei,a credintei,a devotamentului,a onestitatii...Magica si necunoscuta piesa a Omeniei.
Penultima piesa din joc m-a readus in situatia aceasta caci nu am fost in stare sa o primesc cu sufletul si nici sa ii gasesc un raspuns cu mintea,.caci cautam un fundament.Am descoperit dragostea,dragostea celor din jur si a mea pentru ei,iubirea patimasa daruita unei anume persoane care impletita cu extaz si agonie,pasiune si stele de amor,te fura.
DA,asa s-a intamplat.Eram pe campia zambitoare a iubirii daruind din inima zambete ametite de altele,venite din sens opus.
Aceste zambete se aruncau dureros de frumos,unele spre altele.Unul era puternic,tare,dar sensibil inlauntru.Celalalt era precum un pas fragil cuprins de soare si impins spre bucurii.Si s-au unit.Au tresarit si s-au spart imprastiinduse in firele de stele agatate in decorul celest,in iarba de soare,ajungand pana la luna de ziua si la lumina neagra.Au rasarit atunci din pamant flori cristaline de devotament si respect,flori de iubire,buruieni nezdruncinabile scaldate de frivolele doruri si suspine ale fiecaruia.
Dar eu m-am speriat.Nu intelegeam ce se intampla,nu era logica iubirea.Nu urmasem cai precise,bine ticluite pana a ajunge la ea.Nu era simetrica si paralela cu ceva,simtirea nu se intersectase cu nimic plauzibil.M-am speriat si am fugit.Si m-am regasit din nou,in intrebarea mea moarta,si un tremur m-a cuprins.
Asa mi-am reamintit clipele cu adevarat frumoase pe care le traisem.Rememorasem totul.Constientizam,acolo in suflet totul.Suflarea de amintire nu mai era rece acum,era calda.M-am suit pe muntele plesuv din suflet,si asteptam sa simt ultima componenta a raspunsului.Si gandul se intuneca din nou la intalnirea cu ideea de raspuns si devenea un nor de semne dureroase,din care picurau patimi,ce sfaraiau la atingerea de glaciala mea inima.
Si m-am trezit pe perna.Nu uitasem nimic,dar nici nu aflasem raspunsul.
Fusesem in suflet,loc in care am simtit adevaratele valori ale vietii,si eu tot cautam un raspuns...Sunt ce sunt,dar nu sunt..
Dar oare ce sunt,de nu sunt?Imi pot explica?ma intreb...
Si o lumina rasare deasupra mea.Un zambet din inima imi multumise. Soneria de la usa suna si ea.Un om pe cara il ajutasem la greu imi multumeste.
Si telefonul suna.O soapta strabate sumbra intrebare,ea este:TE IUBESC!
Acum imi dau seama ce am gasit in suflet.Si imi raspund printr-o lunga fraza spusa intr-un moment de luciditate atat de rece incat ar ingheta si focul,o spun din inima,cu caldura,incat si stelele din cer ar cobora adanc in ziua trainica si ar vestii constentizarea mea,raspunsul meu :
"Eu sunt ceea ce sunt,si nu conteaza ceea ce nu sunt.Sunt om si asta spune totul.Nu ma ascund dupa efemere intrebari.Sunt totul pentru mine,si totul pentru altii.Sunt pur si simplu eu.Ceea ce nu sunt nu exista,fiindca pot,vreau si sunt,de fapt totul.Doar un lucru trebuie sa fac:sa imi dau seama si sa simt total teorema ca sunt ceea ce sunt.Luptand si traind pot ajunge la desavarsirea misiunii mele:de a fi eu insumi.Nu conteaza nimic,caci fiind om adevarat sunt de fapt,totul.SUNT,si ma mandresc ca sunt.
SUNT OM,E MAI PRESUS DE TOATE.SA MA PRETUIESC PE MINE SI SA MA DESCOPAR. E ESENTIAL IN DEFINIREA SUNTULUI SUPREM.SUNT VALORI PE CARE LE DESCOPAR PE PARCURSUL VIETII, PE CARE MI LE INSUSESC SI CARE MA IMPLINESC SI MA INDIVIDUALIZEAZA.
EU SUNT CEEA CE SUNT,SI SUNT ORICE,ORICAND,ORIUNDE.SUNT OM.SUNT,MAI PRESUS DE ORICE INTREBARE.
SUNT OM.OM......SUNT CEEA CE SUNT.SUNT NICI SI SUNT SI NICI,SUNT EU,TOT EU.SUNT OM..OM.
SUNT ETERN,SUNT EU INSUMI.SUNT OM.

SEUL PERPETUANT.....
Pretutindeni aceeasi nesiguranta....Aceeasi tulburatoare,chinuitoare,decadenta neliniste.
In jur totu-i anost....Nu dorm,nu-s nici treaz,si intre vis si veghe se tes trairi din toate cate le-am citit si auzit,ape mari ce-si aduna culorile si limpezimea intr-o singura matca..
Printre cadente solitare,printre fiorii stranii ce-si faceau aparitia langa fereastra dinspre apus,o fraza se zbate....Apoi imi umbla neintrerupt prin minte,canta pe o mie de voci,se deapana si iarasi o ia de la inceput,fara ragaz:
"O cioara se indreapta in zbor spre o piatra care seamana cu o bucata de seu,gandind in sine hilar:o fi rost de ceva gustos pe aicea.Dar cioara nu a gasit acolo nimic pe gustul ei,si a zburat mai departe.Precum cioara ce se apropie de piatra,asa si eu-imi parasesc,lucid fiind,propria-mi existenta,nu o constientizez,si nu ma intrepatrund cu dansa,iar asta ma sperie si fug,nu gasesc placere in ea,doar spaima....si fiori..si o presimt...dureros...asa cum presimti o hiena..."
Imaginea pietrei semanand cu o bucata de seu creste,uriasa,si-mi umple creierii.
Merg prin albia secata a unui rau si aleg din prundis pietricele netede-albastre fumurii,stropite cu pulbere sclipitoare;ma uit la ele lung,cazut pe ganduri,ma uit mereu si nu stiu ce sa fac;altele,negre cu pete galbene de pucioasa,par incercari iesite din mana unui copil,salamandre greoaie,pestrite,prefacute in piatra.
Vreau sa arunc pietricelele departe,imi scapa insa mereu printre degete,si nu pot sa-mi iau ochii de la ele.
Jur-imprejur rasar,una dupa alta,pietrele care au jucat sinistru in viata mea...si acum,intr-un decor mortuar revin....si interpreteaza rol de reminisciente mohorate.
Unele,greoaie,se caznesc sa iasa la lumina din stramtoarea nisipului-seamana cu crabii aceia mari,albastrui-cenusii,surprinsi de flux-vor parca sa-mi atraga privirea,sa-mi spuna in soapta ceva nespus de important...
Altele,istovite,cad neputincioase inapoi,in alveola lor,amutite pentru totdeauna..
Din cand in cand,descalcit din ceata visarii,zaresc pentru o clipa iarasi lumina lunii in josul patului,acolo unde patura se indoaie,umflata-o piatra mare,alba si neteda.Si iarasi umblu ca orbul bajbaind dupa constiinta pierduta,ma framant cautand intr-una piatra ce ma chinuie-trebuie sa fie undeva,cine stie unde,ingropata,bucata de seu,in amintire.
Era candva,langa o streasina,o gura de burlan indoita in unghi obtuz,cu buza ruginita-da,o vad,ma incapatanez sa mi-o inchipui asa,sa-mi insel gandurile ravasite,si sa atipesc.
In zadar.Iarasi si iarasi fara incetare,cu o insistenta tampa,un glas indaratnic imi repeta-neobosit ca oblonul pe care vantul il izbeste in rastimpuri egale de un perete-nu,nici gand,asta nu-i piatra care seamana a seu.
Glasul nu ma iarta.
Incet,incet,nesuferit ma depaseste neputinta.
Stiu numai ca trupul meu zace adanc in somn,in timp ce simturile,desprinse,il parasesc.
Cine-i "eu" acum?Nu-mi pot raspunde...dorm..si aceste imagini se lovesc in pleoapele mele...
Ma rasucesc...Si ma trezesc...
Dormisem...deschid incet ochii plini de intrebari si incertitudini....mii de fluturi de zbat de pereti...Imi revad apoi si singuratatea...la fereastra aceleasi siluete proeminente ma nelinistesc...
E doar obsesie?Sunt oare aceste prezente infricosatoare bucata de seu?Dar le simt,asa cum presimti o hiena ascunsa dupa un suflet speriat,sfasiat...Ma chinuie...lacrimi ating podeaua ravasita si plina de aripile fluturilor ce se izbeau de pereti....plina de imagini sonore,parfumate adanc de noaptea zimtata de chinuri....plina de vise...plina de spaima...
Niciodata nu cunoscusem prezentele obscure din fata ferestrei mele,cu toate ca erau acolo in fiecare seara plina de neliniste,in fiecare clipa...Corbii cenusii zburau deasupra ferestrei universului meu concav si concentric...Atmosfera devenise obscura.....
Fiorii stranii se apropiau terorizandu-ma....Condoleante prin aburi metafizici imi trimit....Mi se infatiseaza scene eroice,mortuare...cavaleri puternici,corabii zdrobite de furtuna sufletului meu,imaginea neprihinita a mamei care ma urmareste prin toata camera si nu-mi da pace....ajutor...mama....ajuta-ma...mi-e greu....
Silueta mamei e perfecta...mainile calde ma cuprind....suflul ei protector ma invaluie...ridic ochii spre ea..nu era mama...era cioara alergand dupa bucata de seu...care e bucata de seu?Unde e mama?
Alerg...printr-o lumina difuza,intr-un mediu nocturn,plumburiu,pe un drum imposibil...parca ar fi etern..vesnic...nu se mai termina...simt cum genunchii se moaie...ajung in fine in fata oglinzii...incerc acum sa ma definesc...sa gasesc propria-mi salvare in mine,pentru ca,de fapt stiu ca aceasta se afla chiar in mine...in sufletul meu...
Etajera oglinzii ma fascineaza...Un zambet tamp se instaleaza pe fata mea chinuita de solitudine,chinuita de neliniste..de teama...Mi-as dori ca aceasta sa fie noaptea sufletului meu....
Am simtit in clipa aceea ca o putere transcedentala imi invadeaza trupul si il cucereste...nu intelegeam...era totul limpede.Paradoxal,caci in acelasi timp misterul se afunda din ce in ce mai mult....simteam ca un ipotas necunoscut ma ademeneste,intr-o osmoza insonor de perfecta...iara condoleantele se rasfrangeau peste mine..prin alegorii,cavouri mortuare,imagini ale noptii,iubiri rasfrante de viata circumspecta...
Revin in camera trista,cu praf cadentat..si patul ma-ademeneste..inchid pumnul..podeaua plina de framantari insipide se rascoleste..vrand parca sa ma opreasca..dar o linistesc cu picuri incarcati de tristete,picuri indecisi...o iluzie...
Ascutit..egale scurgeri...cearceaful alb ca zambetul frivol al mamei se umple de suferinta..noi lacrimi se sparg de obrazul vanat si aluneca pe cearceaful rece...Mi-e frig...e rece..efemera e viata...
Aburul existential presimte o hiena...un fior straniu...deschid un ochi...lumina straluceste,apoi,il deschid pe al doilea...lumina ma orbeste,si sar din pat...totul este imaculat,fara cute ale incertitudinii,fara chinuri nefolositoare..dar nu simt ca asa ar fi...imi aduc vag aminte de clipe solitare,dar sufletul nu le simte....
Imaginea respira o monotonie chinuitoare,impresii care zi de zi,neintrerupt,calca pragul perceptiei noastre ca un animal de casa;nu-mi starneste curiozitate,nici nu ma uimeste,caci aici sunt la mine acasa...nici gandul acesta nu ma tulbura prea mult,cu toate ca nu se leaga de ce am simtit pana mai adineaori,inainte sa ajung aici...
Aici..dar unde am fost pana mai adineaori?Nu constientizez...
Eram pentru prima data in aceasta camera luminoasa,curata,fara pic de remuscare si totusi simt ca sunt parte a acestei camere..Incep sa merg printr-insa...
Era un mister...ies la fereastra...si apoi cand ma intorc camera devine un zar..ma zbat sa scap din acest zar..dar totul se transforma intr-un zoc de zaruri sacramental...nu inteleg ce se intampla..imi privesc mainile,si,stupefiat,printre socuri sporadice de lumina ce se zbateau sa intre in zar..descopar ca mainile-mi sunt tinere...nu sunt eu...oare sunt eu...sunt oare ceea ce nu sunt?
Zarul se rostogoleste..prin el incep sa constientizez ca ma aflu in noaptea primordiala a sufletului meu..Noaptea de insomnie metafizica in care m-am pierdut,in care am iesit din timp,in care m-am suspendat in axa diabolica a vietii,si a mortii,si fiorii stranii m-au cuprins...si mi-am creat o arta a fugii din lume...Un sunet asurzitor ma cupride si nu-mi da pace...Iar zarul se sparge...
Sunt din nou in camera trista,dar necuprinsa de fuga...iar lumina cade in josul patului-pare o piatra mare,alba si neteda...seamana cu o bucata de seu...Seu?Trebuie sa mai fi auzit candva de asta-sau poate am citit?-de asemanare ciudata dintre o piatra si o bucata de seu...Acest lucru imi fulgera prin minte in timp ce urc treptele scalciate si,bag de seama,in treacat cat sunt de unsuroase....
Treptele spre ce ma duc?Imaginea hilara a lunii m-a extaziat si m-a metamorfozat intr-o cioara...si urc trepte,apoi zbor...am un zbor indecis..mi-e teama sa zbor...mi-e teama de ceea ce voi descoperii...dar il consider un zbor initiatic...presimt in spatele meu o hiena si zbor mai iute,mai rapid catre...Oare catre ce zbor?
In fata mi se infatiseaza o piatra mare,ce seamana cu o bucata de seu...Fara sa ma gandesc,pornesc catre aceasta piatra,gandindu-ma egoist,ca e rost de ceva gustos cu aceasta..Si zborul meu devenea tot mai iute...mai abitir..
In fine,ajung in dreptul pietrei...e mare, lucioasa,imi zambeste sinistru si asta ma sperie...si ma face sa constientizez ca nu e nimic gustos intr-insa,de aceea imi continui zborul...Dar imaginea lunii ma topeste incet...Si ajung din nou in camera goala,cu praf,in care un om sta...dormitand pe un pat..pat de vise,sperante trecute i se infatiseaza pe chipul vanat,trist...nu stiu...il cunosc,si m-agit...imi seamana...este el,cel din mintea mea...este el..sunt eu...chiar eu,tot eu...eu insumi...si incep sa inteleg...
Gandurile prinse de un lacat plumburiu,aruncate in cavoul reminiscient,in care cranii inchise se zbat de usile mortii,intr-un ritm incolor de stupid..iara duhuri zboara pe campiile siguratatii,caci s-au pierdut in pamant,in apa,in aer,in vant...si pare...trist...ca mult mai departe....gandurile-mi sunt prizoniere in aceasta imagine dureroasa,si,consternate,in fine de peisaj,sparg lacatul si reusesc sa scape...
Si revin in minte...Ma privesc in timp...prin vis...cum stau mort pe un pat chinuit de toate incertitudinile mele...si cum,a lumii paranimfa-moartea,ma cupride printr-un joc al ielelor rasarite din duhul meu de mult resemnat cu situatia solitara...
Eram in momentul in care,mi-am creat o lume proprie careia m-am daruit,neintelegand pe atunci ca aceasta lume sinistra,obscura ma va dstruge...m-am autoclaustrat...si asta m-a distrus...si totusi nu intelegeam un lucru...cum de vad toate aceste lucruri care se pare ca se intamplasera...Cum de le constientizez?Si mai presus de toate cum de nu presimt in spate,la fereastra dinspre apus,prezente stranii,asa cum presimti o hiena?
Lumina lunii imi lumineaza fata..si se rasfrange incet,in josul patului-pare o piatra mare,alba si neteda...Si zbor...Revad bucata de seu...Ajung in dreptul ei si o imbratisez..cu toata inima...si ea ma contopeste,ma salveaza din starea in care urma sa ajung...Nu am renegat-o...Seul reprezenta de fapt bucuria de a trai in lume,fara un fundament precis,lizibil,de a te increde in oamenii si in puterea lor de a schimba ceva in tine,iubirea fara concret...anost...
Nesiguranta...Peretii camerei par mai grei si mai grei si mai adanci...mirosul pervers de putred,lumina zilei de ieri ma trezesc..Si adorm,din nou...Zambesc in somn...culoare bizara mi se infatiseaza in ochiul care transcede peste taramuri piedute in concretul sinistru si macabru al mortii..cavoul e linistit,e la locul lui,craniile desavarsesc peisajul dandu-i sonoritate perpetuanta in inima mea...si a ta...A ta?Tot eu...chiar eu...doar eu..eu insumi...
Ma trezesc...Aceeasi tulburatoare neliniste era cu mine...Imi zambeste...Dormisem...Mult si straniu...visasem ca imaginea din visul meu real,aceea a cavoului se stinsese...se pierduse...nu puteam accepta acest lucru...simtisem racoare...am visat si bucata inspaimantatoare de seu ce ma nelinisteste...
Ma uit la ceas...Ar fi extraordinar sa pot dormi mereu...toata noaptea si toata ziua si sa visez..
Merg apoi in fata oglinzii...rad...lumina lunii cade in josul patului...ascutit e totul...strang pumnul...se scurg picurii pe jos...si straniu din nou imi spun:"Mi-as dori sa fie noaptea sufletului meu....mereu"...
SI totul se repeta.....infinit...funebru personaj...pe scena vietii,a mortii...o pata in peisaj....